Recent Replies

Recent Topics

Reply To: Memento

Home Forums Off Topic Memento Reply To: Memento

#7351
NeluNelu
Spectator

Din viaţa unui pescar – poveste trista

Zăpada se încăpăţâna să nu cadă în acel an. Toamna parcă se prelungise peste limite iar iarna doar în unele nopţi îşi mai făcea simţită timid prezenţa. În acele nopţi ea sufla uşor cu suflarea sa de gheaţă aşternând încremenire vremelnică asupra pământului. În ziua următoare însă soarele aflat parcă mult prea în putere pentru vremea pe care o arăta calendarul dezmorţea iar glodurile şi topea chiciura din pomi. Şi vântul, care toată toamna îşi făcuse de cap îndoind, frângând şi căznind în fel şi chip copacii, se plictisise să se mai zbânţuie aşa că zilele erau destul de călduroase. Poate vântul se odihnea şi aştepta şi el omătul ca să aibă ce spulbera aşa cum spulberase frunzele ruginii ale toamnei de pe ramurile reci şi moarte. Dimineţile erau deosebit de frumoase. Pământul puţin îngheţat prindea a se încălzi iar zările deveneau tremurânde de la aburii uşori şi albi ce se ridicau din el.
„Sunt respiraţiile străbunilor noştri de sub glie… Ei de acolo încă veghează asupra ţării…” Aşa îi plăcea lui să creadă. Îşi aminti atunci de şcoală şi de domnul învăţător care îi învăţase despre toţi marii voievozi ai ţării ăsteia atât de greu încercată de războaie şi atât de mult dorită de către cotropitorii de toate neamurile. Dascălul le povestise despre Ştefan cel Mare, despre Mihai Viteazul, despre Vlad Ţepeş sau Ioan Cuza şi despre mulţi alţii. Le arătase şi portretele acestora frumos zugrăvite în cărţile pe care le avea domnul dascăl cu dânsul şi din care le citea atât de frumos, cu glasul său blajin. „- Să nu uitaţi niciodată cine sunteţi, să nu-i uitaţi niciodată pe strămoşii noştri care şi-au dat viaţa pentru ţara aceasta! Fără jertfa lor noi nu am mai fi acum aici…” aşa le spunea învăţătorul, aşa îi sfătuia, iar lui aceste cuvinte îi rămăseseră adânc întipărite în minte şi în inimă.
Anii trecuseră ca un fum… lumea se schimbase. Domnul învăţător îşi citea de mult povestirile sale frumoase printre îngeri şi sfinţi. Un timp fusese bine, dar ţara avea să fie din nou greu încercată. Războiul, cioclul nesătul al omenirii, revenise pe aceste meleaguri. Toată lumea fusese mobilizată. Şi tineri şi mai puţini tineri, cu toţii fuseseră chemaţi la datorie. Fusese rândul lor să-şi apere ţara. Fusese rândul lor să ducă mai departe munca strămoşilor, a lui Ştefan, Mihai, Vlad şi a tuturor celorlalţi. Şi reuşiseră, cu mari sacrificii, cu sumedenie de morţi şi suferinţe. Unii scăpaseră, alţii nu, după cum le fusese norocul şi după cum fusese vrerea lui Dumnezeu.
„Anii trec, se pierd şi nu o să mai vie
Şi multe suflete cu ei se duc spre veşnicie”
Frumoase vorbe, şi foarte adevărate. Le auzise pe front de la un bătrân ofiţer, care în fiecare seară înainte de rugăciune îşi chema soldaţii în jurul său şi le povestea câte în lună şi în stele, le recita versuri şi le spunea snoave şi cimilituri. Asta până într-o seară când se văzură nevoiţi să se adune în jurul unei movile de pământ negru şi umed, la căpătâiul căreia, pe crucea făcută din două crengi mai groase de mesteacăn legate între ele, atârna chipiul ofiţerului, singurul care mai amintea de cel ce fusese până odinioară părintele lor spiritual din război. Pentru el, după părinţii pe care nu-i mai găsise în viaţă după întoarcerea sa de pe front, şi după dascălul de la şcoală, bătrânul ofiţer reprezentase un important punct de reper. Nu îl va uita niciodată. Aşa promiseseră cu toţii în acea tristă seară, când îl jeliseră pe ofiţer. Cineva spusese o rugăciune iar un altul spuse o poveste tristă despre viaţă şi despre moarte, pe care o ştia chiar de la cel care murise. Ar fi vrut şi el să spună ceva atunci, dar amărăciunea din suflet îl împiedica. Plânsese mult, fără fereală, ca un copil care pierde ceva drag. Şi nu fusese singurul care dăduse drumul tristeţii să se reverse în lacrimi.
Cu toate că anii trecuseră amintirile erau încă vii. Ororile şi grozăviile sale îi mai bântuiau somnul uneori. Din copilul care asculta extaziat vocea blajină şi caldă a învăţătorului povestind despre faptele eroice ale înaintaşilor, din tânărul plin de entuziasm şi spirit de dreptate care luptase pe front şi care plânsese la moartea acelui ofiţer, iată-l acum bătrân, uitat de Dumnezeu pe pământ. Etatea sa era destul de mare, dar încă se putea mişca bine, încă putea gândi limpede, şi mai presus de toate, încă mai putea pescui.
*
Pescuitul devenise pentru el o adevărată pasiune. În el regăsea liniştea pierdută pe câmpurile de luptă prin fumul exploziilor şi printre morţii reci care priveau cu ochii lor sticloşi şi fără de viaţă spre cerul care le aduna sufletele aşa cum agricultorii adună recoltele de pe ogoare. În el găsea refularea totală. Îl iubea nespus. Devenise o pasiune, poate chiar mai mult de atât. Era ca o obsesie. Practica diverse stiluri, îi plăcea să pescuiască pe orice tip de apă. E drept ca acum la bătrâneţe era nevoit să pescuiască mai mult la peşti paşnici pentru că deplasarea era mai grea, dar totdeauna avea la el şi o lansetă şi câteva năluci pe care nu ezita să le folosească dacă semnala prezenţa răpitorilor prin zonă.
Iată-l aşadar la acel ceas de iarnă, în luna lui Undrea, în ziua Sfântului Ştefan ( Ştefan… acest nume atât de drag lui) pe malul apei cu undiţa în mână încercându-şi norocul încă o dată. Malul era puţin nămolos, dar exista şi o mică porţiune cu pietre, aşa că alese acel loc pentru a se instala. Apa curgea lin şi frumos la vale, curată şi fără sloiuri de gheaţă, atât de obişnuite în alţi ani la acea vreme. Nădi foarte puţin, cu bulgări mici, aruncă apoi cu praştia câţiva viermi vii şi începu să pescuiască. Se aşeză pe scaunul său, bătrân ca şi el, şi începu să privească curgerea molcomă a plutei. Era mulţumit pentru că din acel loc putea controla linia cu mare precizie şi uşurinţă. Din când în când scobarii săreau frumos la suprafaţă, desenând cercuri regulate pe luciul apei. Nu dură mult şi văzu pluta dispărând sub valuri. O trăsătură puternică. Înţepă instantaneu. Lanseta lungă şi de bună calitate îl ajuta mult în dril. Nu era scobar. Ştia acest lucru după zbaterea pe care o simţea în băţ şi în fir. Un clean frumuşel apăru de sub unde. Îl eliberă imediat. Nu luase niciodată peşti acasă. La viaţa sa fusese nevoit să ucidă şi nu dorea să o mai facă din nou, chiar dacă era vorba de peşti. Îl stăpânea un sentiment ciudat de vinovăţie dar totuşi faptul că nu o făcuse din propria voinţă îl mai liniştea. Se ruga necontenit la Dumnezeu să-l ierte pentru ceea ce făcuse… Privea la cleanul ce stătea încă ameţit în marginea apei. Apoi îşi privi mâna pe care se prelinsese o picătură de sânge deoarece atunci când scosese cârligul din gura peştelui se înţepase cu el în deget. Îşi aminti atunci de un cumplit episod din război. Puse lanseta pe crăcană şi îşi cuprinse capul între palme. … Amintirea era limpede de parca s-ar fi petrecut ieri şi nu în urmă cu mulţi ani….
…Era noapte. Mergea pe cărarea îngustă din marginea pădurii privind atent la ce se întâmpla dincolo de liziera acesteia când dintr-un stejar din spatele său soldatul străin sări peste el. Luat prin surprindere căzu ameţit la pământ scăpând arma din mână. Urmă o luptă surdă, corp la corp. Icnete înăbuşite întrerupeau liniştea ca de mormânt ce-i înconjura. La un moment dat văzu o sclipire scurtă şi simţi în picior lama rece şi ascuţită a cuţitului cum îi sfârtecă carnea. Respiraţia duşmanului deveni tot mai agitată iar dinţii prinseră a rânji demonic. Atunci, reuşi să scoată şi el cuţitul din teaca în care îl ţinea la brâu. Fără a gândi nimic altceva decât având în faţă chipul senin al mamei care îl crescuse şi care îl aştepta acasă, în ciuda durerii crunte care îi sfâşia piciorul, îşi încordă braţul şi lovi. Lovi năprasnic, la gât, lovi aşa cum loveşti boul la înjunghiere. Sângele ţâşni şuvoi din rana largă. Rânjetul pieri de pe faţa atacatorului. Privi trist zbaterea grotescă a celui ce-l atacase, zbatere ce-i însoţea despărţirea sufletului de trup apoi zise : „Dumnezeu mă ierte, dar mă aşteaptă acasă mama” Era cel mai cumplit moment dintre toate câte trăise pe front….
– Hei nene, ce ai? De ce nu pescuieşti? Te simţi rău?
Deschise ochii şi privi spre cel ce-i grăise. Era un copil. Un copil firav cu o undiţă în mână.
– Nu mi-e rău prietene. Doar mă odihneam. Ştii, acum sunt bătrân şi uneori mai simt nevoia să mai fac câte o mică pauză. Şi mai sunt şi acele păsări negre din trecut care mă tot bântuie, acei demoni ai trecutului care mă mai răscolesc şi astăzi. Dar tu ce faci? Ai venit să pescuieşti?
– Da nene. Mă mai prostesc şi eu din când în când. Nu prea mă pricep, dar aş vrea să învăţ. ….
– Stai aici cu mine! Hai că te învăţ eu dacă vrei…!
– Mulţumesc nene!
Sub atenta îndrumare a bătrânului, până la urmă copilul reuşi să prindă un scobar. Un scobar frumos şi argintat care se zbătuse nervos, făcând copilul să se bucure nespus. Era cel mai mare peşte pescuit vreodată de el.
Din acea zi între ei doi se născu a adevărată şi sinceră prietenie. De foarte multe ori îşi dădeau întâlnire pe malul apei şi pescuiau împreună. Fiind un pescar versat şi foarte priceput, bătrânul se dovedi şi un foarte bun profesor pentru micul său elev, iar elevul se dovedi şi el demn de un aşa profesor. Învăţă repede şi temeinic tehnicile pe care acesta i le arăta.
*
Apoi avea să se întâmple un lucru care îl mâhni nespus pe bătrân.
Era o frumoasă zi de toamnă târzie cu un soare mare şi călduros care râdea voiniceşte din înaltul cerului înalt şi lipsit de nori. Se aflau amândoi pe malul râului cu lansetele pregătite. Primul care aruncă fu copilul. Din prima lansare luă şi primul peşte. Un biban frumos vărgat. Pescuia cu twistere . Drilul fusese plăcut şi normal ar fi fost ca băiatul să fie bucuros, dar când îl privi bătrânul observă că avea ochii în lacrimi.
– Hei prieten mic, de ce plângi? Ce s-a întâmplat?
Şi atunci află bătrânul un lucru pe care micul său tovarăş nu i-l spusese până atunci. Tatăl copilului era bolnav. Avea insuficienţă renală, iar lista de aşteptare pentru un transplant de rinichi era foarte lungă. Timpul trecea iar starea tatălui său se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Dacă nu va apărea un donator compatibil cât mai repede cu putinţă nu se ştie dacă tatăl său va mai trăi mult timp. Încercă să-l consoleze dar nu prea reuşi acest lucru. Zilele au trecut, pescuielile au continuat dar copilul era tot mai trist, tot mai retras.
Într-una din zile însă acesta veni foarte fericit la pescuit. Era iarnă, se apropiau sărbătorile.
– Nene, am o veste minunată. S-a găsit un donator. Transplantul se va face în ziua de Ajun a Crăciunului.
Bătrânul îl asculta încântat. Acea zi se scurse minunat. Copilul era vesel. Peştii trăgeau… ce mai… o zi cu totul deosebită. La plecare bătrânul îi spuse:
– Crăciunul acesta o să-ţi fac şi eu un cadou! Sper că o să-ţi placă…..
*
Holul alb al spitalului părea imens. Copilul păşea emoţionat ţinând-o strâns pe mama sa de mână. Paşii lor răsunau cadenţat pe gresia rece şi proaspăt spălată. Medicii deja intraseră în sala de operaţie. Tatăl său şi donatorul anonim erau şi ei acolo, pregătiţi pentru transplant.
Operaţia fu destul de lungă dar apoi uşa sălii se deschise şi doctorii ieşiră pe rând.
– O să fie bine. Operaţia a decurs excelent, iar rinichiul este perfect compatibil, le-a spus medicul sub supravegherea căruia se afla tatăl său. Apoi se adresă copilului:
– Cineva vrea să te vadă! Vino!
Pe un pat de spital, abia trezit de sub efectul anesteziei bătrânul său prieten pescar îl privea zâmbind. Aşadar el era donatorul anonim.
– De când am auzit povestea ta tristă m-am întrebat dacă nu pot să te ajut cumva. Aşa că am venit la clinică şi mi-am făcut testele de compatibilitate. Erau şanse foarte puţine ca să se potrivească dar iată că acest miracol s-a produs. Dumnezeu a ştiut de ce a făcut ca noi doi să ne cunoaştem în acea zi de Sfântul Ştefan. Poate aşa îmi va mai ierta din păcate. Acesta e cadoul de Crăciun pe care ţi l¬-am promis copile drag…
*
Şi iarăşi anii s-au scurs…. ca un fum…după cum spunea bătrânul…şi multe suflete au plecat cu dânşii spre vecie, după cum puneau versurile bătrânului ofiţer răpus pe câmpul de luptă. Tatăl copilului s-a însănătoşit, copilul a devenit un pescar foarte priceput iar bătrânul nostru a hotărât că-şi cam încheiase socotelile cu viaţa, aşa că într-una din zile tânărul său tovarăş îl aşteptă degeaba pe malul apei în ziua programată pentru pescuit. Trista ştire o află în ziua următoare de la un vecin al bătrânului care venise special să-i spună ce se întâmplase. Bătrânul îi lăsase şi un bilet. Îl citi cu atenţie:
„ Dragul meu,
Atunci când vei citi aceste rânduri eu voi fi plecat să dau socoteală pentru toate câte am făcut pe acest pământ.
Vreau să-ţi zic că am plecat împăcat de pe această lume. În noaptea de după transplant mi-a apărut în vis soldatul străin despre care ţi-am povestit că m-a atacat şi mi-a spus că mă iartă. Mi-a spus-o în română, cu toate că nici acum nu ştiu exact ce naţie era…. Poate pe lumea cealaltă se vorbeşte doar româneşte… Voi vedea când voi ajunge acolo. Tu ai grijă de tine şi de ai tăi. Nu te opri din pescuit pentru că eşti cu adevărat priceput!!……”
La mormântul din marginea cimitirului în unele seri vine un tânăr care aprinde lumânări şi rosteşte câte o rugăciune sau recită câteva versuri. Şi doar fotografia de pe crucea rece de marmură mai aminteşte de cel care a fost cândva un copil dornic de învăţătură, un tânăr ostaş curajos, apoi un pescar priceput şi un om cu inimă mare şi bună.
Şi din ochii tânărului durerea se revarsă sub formă de lacrimi, iar acesta plânge, plânge fără de fereală, aidoma unui copil care a pierdut ceva drag şi la care ţinea foarte mult…..

„De sub glie veghează străbunii noştri”

Comments are closed.