Memento

Home Forums Off Topic Memento

Viewing 12 posts - 13 through 24 (of 38 total)
  • Author
    Posts
  • #6858
    golden fishgolden fish
    Participant

    Deci formam o ” foarte fericita familie” si stiti cum se spune ca nimic in lumea asta nu e intamplator.

    #6868
    NeluNelu
    Spectator

    1Iunie, ce coincidenta!

    #6869
    CatalinCatalin
    Keymaster

    Marele Boss vine cu o propunere calda, una coapta acum pe loc, sa sarbatorim impreuna ( in Delta logic, PARDINA ) ziua de 1 iunie. Sa fie pentru noi toti o sarbatoare, ca muscari.ro, ca zi de nastere sau sa sarbatorim pur si simplu copiii din noi.
    Un avantaj este ca pe atunci se cam duce si prohibitia si pestii de toate natiile papa bine.
    Astept pareri!

    #6877
    bogdanbogdan
    Keymaster

    Oare scrumbia pe unde va fi de 1 iunie?

    #6878
    CatalinCatalin
    Keymaster

    Jumatate va fi in plasele bastinasilor din gurile Dunarii si cealalta in frigiderele bastinasilor mehedinteni.
    Scuze, anul trecut am gasit si eu sa cumpar doua bucati…

    #6902
    golden fishgolden fish
    Participant

    Ideea cu intalnirea si sarbatorirea la Pardina e foarte nimerita deoarece mai avem un motiv de sarbatorit ptr ca Adi isi aniverseaza ziua pe 2 iunie asa ca motive de sarbatorit avem gramada numai sanatate si timp sa avem sa ne gasim.

    #7206
    NeluNelu
    Spectator

    Dorintele unui pescar
    Stau pe balta de trei zile
    Am prins crapusori,cinci kile.
    Ce-i putin?!Pai alta data,
    Nu prindeam nici de-o salata.
    Si tremuram dimineata,
    De mi se zbarlea mustata.
    N-am mustata?Am un pic,
    Ca-n trei zile s-a mijit.
    Dar nu asta-am vrut sa spun.
    Pescuitu’-i lucru bun
    Relaxeaza,te-odihnesti,
    Si mai stai si la povesti
    Cu-n prieten,ce chircit,
    Sta si el la pescuit.
    Off,ce-astept eu,nu-i tezaur
    Ci un pestisor de aur!
    Sa-i insir,dorinte:trei
    UNA vreau sa fiu holtei,
    Sa mai scap de gura Anei,
    Ca-mi toca viata si banii.
    DOI sa am statura-nalta
    Sa vad si eu peste poarta
    Ca-s asa marunt acum,
    Nu mai vad nimic pe drum.
    TREI in parlament s-ajung,
    Sa trimit pe…n-o sa spun,
    Sa stea trei zile pe balta,
    Sa prinda doar de-o salata,
    Sa tremure dimineata,
    Sa-i stea tepoasa mustata…
    -Hei,pune sare la peste
    Ca soarele dogoreste!

    #7221
    NeluNelu
    Spectator

    Poveste trista de Craciun(a unui pescar), cititi-o, este foarte frumoasa, mai ales in ajunul Nasterii Mantuitorului.
    “Viața este un trandafir; fiecare petală este o iluzie, iar fiecare spin o realitate.”
    Alfred de Musset
    In ajun de Craciun
    Frigul patrunzator ii ingreuna respiratia. Ochii ii lacrimau iar lacrimile ajunse pe obraji inghetau repede, lucruri care il faceau pe copilul ce inainta cu greu prin zapada ce scartaia sub pasii sai micuti sa se stearga tot mai des cu maneca cojocelului sau plin de petice, peste fata. Nu avea manusi iar degetele de la maini ii inghetasera deja. Muta mereu, dintr-o mana in alta undita, incercand astfel sa se mai incalzeasca nitel. Cunostea bine drumul de aceea faptul ca inca era noapte nu-l incurca deloc. Se grabea sa ajunga la locul de pescuit cat mai de dimineata posibil, pentru a-l prinde liber deoarece stia ca acolo vin multi pescari si nu va mai incapea si el si astazi trebuia neaparat sa prinda ceva, macar un peste – doi, sa aiba ce manca in ziua de Craciun el si mama sa cea bolnava care statea de cateva zile la pat cuprinsa si ea de aceeasi boala cumplita care-i curmase viata tatalui sau si care-l rapuse in urma cu doua luni si pe fratele sau mai mic. Saracia in care se zbateau il facea pe copil sa planga adeseori, iar lipsa posibilitatilor de trai il mahnea tot mai mult. In timpul verii si al toamnei, cand lumea avea nevoie de forte de munca la lucrul campului si la diferite alte treburi de prin gospodarie, reusise sa se descurce, muncind cand pe la unul cand pe la altul, pe bani putini ce-i drept, dar macar avea cu ce sa cumpere cate ceva de mancare pentru el si ai lui. Acum insa, in plina iarna nu-i ramanea altceva de facut decat sa incerce sa prinda niste pesti, singura hrana pe care o mai putea procura. Invatase sa pescuiasca de la tatal sau si acest lucru ii placea foarte mult. De cand acesta murise, anul trecut, ii folosea ori de cate ori mergea la peste undita sa, un bat telescopic de cinci metri cumparat cu multi ani in urma din bazar. Din banii castigati in toamna reusise sa-si cumpere un plic de carlige, o rola de fir pentru legat carligele si doua plute mici si foarte sensibile de balsa, tot din bazar. Avusese grija sa stranga inainte de a veni ingheturile o cutie mare de rame pe care le pastra la caldura, sa nu inghete si umezea din cand in cand pamantul in care le tinea, cu multa grija si constiinciozitate, constient find ca de ele depindea daca vor avea sau nu ce manca peste iarna.
    E drept ca din cand in cand ii mai vizita cate o ruda si le mai aducea cate ceva de mancare sau haine mai vechi pe care acestia nu le mai foloseau, dar asta se intampla foarte rar, in rest trebuia sa se descurce singur. Pana sa se imbolnaveasca mama sa mai era cum era, dar acum. Nu mai avu timp sa se gandeasca mai mult pentru ca ajunse langa apa. Inca era intuneric, dar macar locul nu fusese ocupat. Rezema undita de o cracana din rachita care zacea infipta in mal inca de dinainte de ingheturi si se ghemui langa piatra uriasa care strajuia malul, fiind astfel putin mai la adapost de curenul rece ce se iscase de-a lungul apei. Isi sulfa de zor in pumnii inghetati si isi lovea palmele una de alta incercand sa puna astfel sangele in miscare. Incet, incet reusi sa-si miste degetele cuprinse insa de o durere crunta provocata de incalzirea fortata.
    Undeva, dincolo de apa, de dupa malul inalt , o dunga rosiatica vestea nasterea zilei. O zi minunata pentru alti copii, ziua ajunului nasterii Mantuitorului, ziua colindelor si a lui Mos Craciun. Pentru el insa aceste lucruri aproape ca nu existau, pentru el si mama sa el trebuia sa fie Mos Craciunul care sa aduca ceva acasa. Daca nu se va simti chiar foarte rau mama sa in aceasta seara, va merge si el la cateva case cu colindul, macar la preot si la invatatoare sa spera ca va resui sa ajunga.
    Un zgomot de motor ii ajunse la urechi, apoi vazu in departare lumina unor faruri, deja incepeau sa apara pescarii. Se bucura atunci ca reusise sa ajunga primul acolo. Lumina devenea din ce in ce mai puternica, iar din strafundul apelor scobarii argintati se azvarleau in sus, in salturi repetate ce increteau pret de cateva clipe suprafata apei. Cateva lebede impinse de apele inghetate tocmai pana in acele locuri atat de nordice trecura fantomatic pe langa el.
    Desfacu undita cu grija, regla adancimea si scoase din buzunarul pantalonilor cutiuta cu rame. Lua cu grija o rama subtire si rosie si o puse cu mare greu, din cauza frigului, in carlig, apoi incepu sa pescuiasca. Erau momentele cele mai dragi ale vietii sale condamnata parca la un chin continuu. Cand pescuia se simtea el insusi, se simtea in alta lume, lipsit de griji si uitand de toate amaraciunile. Nici nu sesiza faptul ca incet, incet locul se aglomerase. Multi pescari venisera in acel loc renumit de scobar, unde se prindea foarte bine acest peste pe toata perioada anului.
    Soarele se ridica usor peste pamant aducand putina caldura, mai mult inselatoare, pentru pescarii adunati pe maul apei. Copilul stia ca poate sta doar pana la pranz, apoi trebuia sa plece acasa sa se ingrijeasca de mama sa.
    Degeaba reusise sa ajunga primul pe apa, degeaba prinsese cel mai bun loc, era una din acele zile in care scobarul nu manca sub nici o forma. Daca de dimineata scobarii aratasera o oarecare frenezie in miscari manifestata prin saluri repetate, acum nu mai sarea nici unul. Apa parca era pustie.
    “ – Ce are, ca nu manaca daltarul ?” se auzi intreband o voce, “- Nu stiu, dar e a treia zi cand nu pune gura, poate au umblat astia de la baraj la nivelul apei, dar nu vrea si gata “ ii raspunse cel interpelat.” ; “– Asa-i scobarul, cand nu vrea, apai nu vrea” spuse un al treilea..
    Atunci pluta mica se opri o clipa din cursul sau pe firul apei tremurand usor. Copilul stia foarte bine ce inseamna acest lucru si intepa scurt. Simti zbatere in fir. Scobarul se zbatea disperat scuturand cu putere din cap incercand sa se elibereze, dar cu multa rabdare si o stiinta perfecta a drilului, copilul reusi sa-l aduca la mal. Era un scobar maricel pe care cu greu reusi sa-l ia cu o mana din margine apei, neavand minciog. Ii scoase cu grija carligul si il puse in pseudo juvelnicul sau facut dintr-o perdea veche.
    “- Cine-i pescar prinde peste. Felicitari copile !“ spuse pescarul batran din stanga sa, privindu-l cu admiratie pe tanarul pescar. Copilul ii multumi cu un zambet timid. Se simtea atat de bine in acele clipe ca parca nimic altceva nu mai conta.
    Orele trecura insa repede si nici un alt peste nu mai avu bunavointa sa se apropie de carligul sau. Oricum dintre toti de acolo, doar el reusise sa prinda un peste. Mai toti pescarii deja plecasera dezamagiti. Acum mai era acolo doar el si pescarul batran care-l complimentase atunci cand prinsese scobarul.
    “ – Mai stai tinere prieten ?” il intreba acesta.
    “ – Nu domnule, nu mai stau, trebuie sa merg acasa sa am grija de mama si apoi sa merg putin cu colindul”, raspunse copilul.
    “- Va veni la tine Mos Craciun anul asta, ai fost cuminte ?” ;
    “ – Eu as vrea sa vina domnule, dar din pacate viata m-a facut sa nu mai astept nimic de la nimeni. Daca nu reusesc eu sa adun ceva, atunci nu vom avea ce manca acasa “, zise cu tristete, dar totusi cu o urma de demnitate in glas tanarul pescar.
    Raspunsul acesta neasteptat de la un copil il facu pe batran sa tresara. Avea in fata sa un copil sarman, dar care avea o gandire deja matura si care dadea dovada de mult bun simt si modestie.
    Copilul isi stranse undita, scoase din apa micul juvelnic in care scobarul se zbatea vioi si lunadu-si la revedere de la batran, dar nu inainte de ai ura acestuia un Craciun fericit, se porni spre casa. Macar va avea mama sa ce manca in ziua de Craciun. Deodata se auzi strigat :
    “- Hei copile ! Stai putin ! “ il striga batranul de care tocmai se despartise. “- Vino putin inapoi!” Ascultator, copilul se intoarse langa batran. “- Da domnule! Ce doriti ?”, intreba el politicos.
    Batranul il privi un timp in tacere apoi il intreba cu o voce grava :
    “- Copile tu crezi in Dumnezeu ?”
    “ – Cred domnule, sigur ca cred, cu toate ca mi-a dat atatea momente de indoiala in viata“
    “ – Daca spui ca crezi cu adevarat, stii ca Dumnezeu ii rasplateste pe toti cei care fac fapte bune, nu ?”
    “- Desigur domnule, asa este “.
    “- Atunci fa si tu o fapta buna in aceasta zi speciala, si daca ai credinta adevarata fapta ta nu va ramane nerasplatita. “.
    Copilul ramase pe ganduri nestiind ce sa zica, apoi, parca trezit dintr-un vis ii spuse batranului :
    “- Desigur in situatia mea de acum prea multe fapte bune nu pot sa fac, dar cred ca daca as elibera pestele prins astazi, ar fi o fapta buna, placuta lui Dumnezeu “, si fara sa mai stea pe ganduri scoase scobarul din juvelnicul sau improvizat si-l aseza cu grija in apa, dandu-i drumul. Il privi in timp ce acesta disparea in adancuri dupa care ofta zicand “ – Chiar daca mama nu o sa aiba ce manca maine, macar am facut un lucru bun”. Lacrimi mari ii aparura in ochii mici facandu-l sa se simta stanjenit in fata pescarului strain de langa el.
    “- Nu plange copile ! Fapta ta este una demna de tot respectul, nu multi ar fi facu acest gest. Eu nu sunt un om bogat, dar vreau sa-ti daruiesc ceva. Ce zici esti deacord? Nu vreau sa te simti jignit, este doar o rasplata pentru fapta ta buna, rasplata cea mare insa va veni din ceruri. Vei vedea!“ mai spuse batranul in timp ce-i intindea cu mana sa tremuratoare o bancnota de 50 de lei.
    Copilul se simtea putin stingherit, nu-i placea sa primesca de pomana, nu era un cersetor, dar poate ca pana la urma un mic ajutor din partea batranului nu-i i-ar fi stricat, mai ales in situatia in care se afla, fara bani, fara mancare si cu mama bolnava, isi aminti de o poezie invatata de la tatalu sau si mai ales de un vers care-i ramasese intiparit foarte limpede in minte: “ Mananc si plang, mananc”.
    “- Multumesc domnule, mi-ar fi de mare ajutor darul dumneavoastra acum, voi avea cu ce sa cumpar ceva mai mult de un singur peste pentru ziua de Craciun, dar as prefera sa consider suma de bani pe care mi-o dati ca un imprumut pe care ma angajez sa vi-l returnez cat mai repede cu putinta. Ce ziceti este bine asa ?”
    “ – Tinere, bunatatea si maturitate de care dai dovada marturisesc ca nu le-am mai vazut demult la un om. Sa fie asa cum vrei tu. Si nu uita un lucru: MOS CRACIUN chiar exista, sa stii asta de la mine”!”
    Dupa ce facu cateva cumparaturi de la magazinul din centrul satului copilul porni spre casa sa. Intalnirea cu acel batran atat de cumsecade il miscase peste masura, nu-si putea lua gandul de la el. Ajuns nu departe de casa vazu ca pe horn iesea fum, semna ca cineva facuse focul. Oare cine sa fi fost? Mama sa nu mai coborase din pat de doua zile. Grabi pasul si ajunse curand langa casa. Privi pe geam si o vazu pe mama sa trebaluind pe langa soba. Parca nu mai era bolnava. Se produsese o minune. “ MOS CRACIUN exista cu adevarat.“ Avea dreptate batranul. Acesta era cel mai frumos cadou pe care-l putea primi de Craciun.
    Pe chipul copilului se asternu un zambet frumos, iar buzele sale subtirele prinsera a rosti o rugaciune soptita. Sarbatorile puteau de-acum sa soseasca si pentru ei.

    #7317
    NeluNelu
    Spectator

    Pentru pescarii de pe acest site
    Toti cei ce postam aici
    Pescari mai mari sau mai mici,
    Avem toti microbu’n sange
    Ce ne roade si ne strange!

    Punem poze,intrebam
    Curiosi mereu s’aflam
    Ce monturi si ce carlige
    Folosim pentru’a invinge!

    Toti vrem sa castigam lupta
    Si ne construim “reduta”
    Pt “D-l Mustacios”
    Sa-l vedem pe saltea,jos!

    Nu conteaza nici etnie,
    Nici sex si nici bogatie
    Nici ploaie,vant sau caldura
    Nici fizic si nici statura!

    Toti avem un singur gand:
    Sa vedem crapul tragand!
    Si Toti avem un singur scop:
    Sa-l vedem prins,in minciog!

    Multe tactici si mult stil
    Pentru a avea un drill
    Emotia te stapaneste…
    Ca l-ai prins pe “d-l PESTE”!

    #7321
    golden fishgolden fish
    Participant

    Foarte buna si la subiect.

    #7333
    NeluNelu
    Spectator

    La pescuit

    Am pus nadă în cârlig,
    Pluta mai sus am ridicat
    Şi într-un cot mai liniştit
    De pescuit m-am apucat.

    Şi cum pândeam aşa, degeaba,
    În plictiseală să m-afund,
    Văd pluta cum formează cercuri,
    Ca mai apoi s-o ia la fund.

    Un peşte mic şi auriu
    În cap de fir se zvârcolea,
    Un suflet mic şi chinuit
    În mână mai apoi îmi sta.

    Rănit la gură, înţepat,
    Abia de reuşi să-mi ceară
    Să-l las să meargă înapoi
    În apă, singura-i comoară.

    De milă am, şi am să-l las,
    Trei visuri o să-mi împlinească,
    Trei lucruri cât or fi de mari –
    De apa iar o să-ntâlnească.

    Nu i-am cerut aur şi bani,
    O viaţă-n glorie şi stimă
    Şi nici iubita ce-am pierdut
    Plângând în braţe-mi să revină.

    I-am zis să dea timpu-napoi,
    Să mai trăiesc ce-a fost odată,
    Să pot să-ndrept ce am stricat,
    Doar mintea să mi-o lase coaptă.

    *

    Pentr-un minut am fost departe,
    M-am îmbătat de fericire,
    Până când pluta m-a trezit,
    M-a rupt de dulcea nălucire.

    #7351
    NeluNelu
    Spectator

    Din viaţa unui pescar – poveste trista

    Zăpada se încăpăţâna să nu cadă în acel an. Toamna parcă se prelungise peste limite iar iarna doar în unele nopţi îşi mai făcea simţită timid prezenţa. În acele nopţi ea sufla uşor cu suflarea sa de gheaţă aşternând încremenire vremelnică asupra pământului. În ziua următoare însă soarele aflat parcă mult prea în putere pentru vremea pe care o arăta calendarul dezmorţea iar glodurile şi topea chiciura din pomi. Şi vântul, care toată toamna îşi făcuse de cap îndoind, frângând şi căznind în fel şi chip copacii, se plictisise să se mai zbânţuie aşa că zilele erau destul de călduroase. Poate vântul se odihnea şi aştepta şi el omătul ca să aibă ce spulbera aşa cum spulberase frunzele ruginii ale toamnei de pe ramurile reci şi moarte. Dimineţile erau deosebit de frumoase. Pământul puţin îngheţat prindea a se încălzi iar zările deveneau tremurânde de la aburii uşori şi albi ce se ridicau din el.
    „Sunt respiraţiile străbunilor noştri de sub glie… Ei de acolo încă veghează asupra ţării…” Aşa îi plăcea lui să creadă. Îşi aminti atunci de şcoală şi de domnul învăţător care îi învăţase despre toţi marii voievozi ai ţării ăsteia atât de greu încercată de războaie şi atât de mult dorită de către cotropitorii de toate neamurile. Dascălul le povestise despre Ştefan cel Mare, despre Mihai Viteazul, despre Vlad Ţepeş sau Ioan Cuza şi despre mulţi alţii. Le arătase şi portretele acestora frumos zugrăvite în cărţile pe care le avea domnul dascăl cu dânsul şi din care le citea atât de frumos, cu glasul său blajin. „- Să nu uitaţi niciodată cine sunteţi, să nu-i uitaţi niciodată pe strămoşii noştri care şi-au dat viaţa pentru ţara aceasta! Fără jertfa lor noi nu am mai fi acum aici…” aşa le spunea învăţătorul, aşa îi sfătuia, iar lui aceste cuvinte îi rămăseseră adânc întipărite în minte şi în inimă.
    Anii trecuseră ca un fum… lumea se schimbase. Domnul învăţător îşi citea de mult povestirile sale frumoase printre îngeri şi sfinţi. Un timp fusese bine, dar ţara avea să fie din nou greu încercată. Războiul, cioclul nesătul al omenirii, revenise pe aceste meleaguri. Toată lumea fusese mobilizată. Şi tineri şi mai puţini tineri, cu toţii fuseseră chemaţi la datorie. Fusese rândul lor să-şi apere ţara. Fusese rândul lor să ducă mai departe munca strămoşilor, a lui Ştefan, Mihai, Vlad şi a tuturor celorlalţi. Şi reuşiseră, cu mari sacrificii, cu sumedenie de morţi şi suferinţe. Unii scăpaseră, alţii nu, după cum le fusese norocul şi după cum fusese vrerea lui Dumnezeu.
    „Anii trec, se pierd şi nu o să mai vie
    Şi multe suflete cu ei se duc spre veşnicie”
    Frumoase vorbe, şi foarte adevărate. Le auzise pe front de la un bătrân ofiţer, care în fiecare seară înainte de rugăciune îşi chema soldaţii în jurul său şi le povestea câte în lună şi în stele, le recita versuri şi le spunea snoave şi cimilituri. Asta până într-o seară când se văzură nevoiţi să se adune în jurul unei movile de pământ negru şi umed, la căpătâiul căreia, pe crucea făcută din două crengi mai groase de mesteacăn legate între ele, atârna chipiul ofiţerului, singurul care mai amintea de cel ce fusese până odinioară părintele lor spiritual din război. Pentru el, după părinţii pe care nu-i mai găsise în viaţă după întoarcerea sa de pe front, şi după dascălul de la şcoală, bătrânul ofiţer reprezentase un important punct de reper. Nu îl va uita niciodată. Aşa promiseseră cu toţii în acea tristă seară, când îl jeliseră pe ofiţer. Cineva spusese o rugăciune iar un altul spuse o poveste tristă despre viaţă şi despre moarte, pe care o ştia chiar de la cel care murise. Ar fi vrut şi el să spună ceva atunci, dar amărăciunea din suflet îl împiedica. Plânsese mult, fără fereală, ca un copil care pierde ceva drag. Şi nu fusese singurul care dăduse drumul tristeţii să se reverse în lacrimi.
    Cu toate că anii trecuseră amintirile erau încă vii. Ororile şi grozăviile sale îi mai bântuiau somnul uneori. Din copilul care asculta extaziat vocea blajină şi caldă a învăţătorului povestind despre faptele eroice ale înaintaşilor, din tânărul plin de entuziasm şi spirit de dreptate care luptase pe front şi care plânsese la moartea acelui ofiţer, iată-l acum bătrân, uitat de Dumnezeu pe pământ. Etatea sa era destul de mare, dar încă se putea mişca bine, încă putea gândi limpede, şi mai presus de toate, încă mai putea pescui.
    *
    Pescuitul devenise pentru el o adevărată pasiune. În el regăsea liniştea pierdută pe câmpurile de luptă prin fumul exploziilor şi printre morţii reci care priveau cu ochii lor sticloşi şi fără de viaţă spre cerul care le aduna sufletele aşa cum agricultorii adună recoltele de pe ogoare. În el găsea refularea totală. Îl iubea nespus. Devenise o pasiune, poate chiar mai mult de atât. Era ca o obsesie. Practica diverse stiluri, îi plăcea să pescuiască pe orice tip de apă. E drept ca acum la bătrâneţe era nevoit să pescuiască mai mult la peşti paşnici pentru că deplasarea era mai grea, dar totdeauna avea la el şi o lansetă şi câteva năluci pe care nu ezita să le folosească dacă semnala prezenţa răpitorilor prin zonă.
    Iată-l aşadar la acel ceas de iarnă, în luna lui Undrea, în ziua Sfântului Ştefan ( Ştefan… acest nume atât de drag lui) pe malul apei cu undiţa în mână încercându-şi norocul încă o dată. Malul era puţin nămolos, dar exista şi o mică porţiune cu pietre, aşa că alese acel loc pentru a se instala. Apa curgea lin şi frumos la vale, curată şi fără sloiuri de gheaţă, atât de obişnuite în alţi ani la acea vreme. Nădi foarte puţin, cu bulgări mici, aruncă apoi cu praştia câţiva viermi vii şi începu să pescuiască. Se aşeză pe scaunul său, bătrân ca şi el, şi începu să privească curgerea molcomă a plutei. Era mulţumit pentru că din acel loc putea controla linia cu mare precizie şi uşurinţă. Din când în când scobarii săreau frumos la suprafaţă, desenând cercuri regulate pe luciul apei. Nu dură mult şi văzu pluta dispărând sub valuri. O trăsătură puternică. Înţepă instantaneu. Lanseta lungă şi de bună calitate îl ajuta mult în dril. Nu era scobar. Ştia acest lucru după zbaterea pe care o simţea în băţ şi în fir. Un clean frumuşel apăru de sub unde. Îl eliberă imediat. Nu luase niciodată peşti acasă. La viaţa sa fusese nevoit să ucidă şi nu dorea să o mai facă din nou, chiar dacă era vorba de peşti. Îl stăpânea un sentiment ciudat de vinovăţie dar totuşi faptul că nu o făcuse din propria voinţă îl mai liniştea. Se ruga necontenit la Dumnezeu să-l ierte pentru ceea ce făcuse… Privea la cleanul ce stătea încă ameţit în marginea apei. Apoi îşi privi mâna pe care se prelinsese o picătură de sânge deoarece atunci când scosese cârligul din gura peştelui se înţepase cu el în deget. Îşi aminti atunci de un cumplit episod din război. Puse lanseta pe crăcană şi îşi cuprinse capul între palme. … Amintirea era limpede de parca s-ar fi petrecut ieri şi nu în urmă cu mulţi ani….
    …Era noapte. Mergea pe cărarea îngustă din marginea pădurii privind atent la ce se întâmpla dincolo de liziera acesteia când dintr-un stejar din spatele său soldatul străin sări peste el. Luat prin surprindere căzu ameţit la pământ scăpând arma din mână. Urmă o luptă surdă, corp la corp. Icnete înăbuşite întrerupeau liniştea ca de mormânt ce-i înconjura. La un moment dat văzu o sclipire scurtă şi simţi în picior lama rece şi ascuţită a cuţitului cum îi sfârtecă carnea. Respiraţia duşmanului deveni tot mai agitată iar dinţii prinseră a rânji demonic. Atunci, reuşi să scoată şi el cuţitul din teaca în care îl ţinea la brâu. Fără a gândi nimic altceva decât având în faţă chipul senin al mamei care îl crescuse şi care îl aştepta acasă, în ciuda durerii crunte care îi sfâşia piciorul, îşi încordă braţul şi lovi. Lovi năprasnic, la gât, lovi aşa cum loveşti boul la înjunghiere. Sângele ţâşni şuvoi din rana largă. Rânjetul pieri de pe faţa atacatorului. Privi trist zbaterea grotescă a celui ce-l atacase, zbatere ce-i însoţea despărţirea sufletului de trup apoi zise : „Dumnezeu mă ierte, dar mă aşteaptă acasă mama” Era cel mai cumplit moment dintre toate câte trăise pe front….
    – Hei nene, ce ai? De ce nu pescuieşti? Te simţi rău?
    Deschise ochii şi privi spre cel ce-i grăise. Era un copil. Un copil firav cu o undiţă în mână.
    – Nu mi-e rău prietene. Doar mă odihneam. Ştii, acum sunt bătrân şi uneori mai simt nevoia să mai fac câte o mică pauză. Şi mai sunt şi acele păsări negre din trecut care mă tot bântuie, acei demoni ai trecutului care mă mai răscolesc şi astăzi. Dar tu ce faci? Ai venit să pescuieşti?
    – Da nene. Mă mai prostesc şi eu din când în când. Nu prea mă pricep, dar aş vrea să învăţ. ….
    – Stai aici cu mine! Hai că te învăţ eu dacă vrei…!
    – Mulţumesc nene!
    Sub atenta îndrumare a bătrânului, până la urmă copilul reuşi să prindă un scobar. Un scobar frumos şi argintat care se zbătuse nervos, făcând copilul să se bucure nespus. Era cel mai mare peşte pescuit vreodată de el.
    Din acea zi între ei doi se născu a adevărată şi sinceră prietenie. De foarte multe ori îşi dădeau întâlnire pe malul apei şi pescuiau împreună. Fiind un pescar versat şi foarte priceput, bătrânul se dovedi şi un foarte bun profesor pentru micul său elev, iar elevul se dovedi şi el demn de un aşa profesor. Învăţă repede şi temeinic tehnicile pe care acesta i le arăta.
    *
    Apoi avea să se întâmple un lucru care îl mâhni nespus pe bătrân.
    Era o frumoasă zi de toamnă târzie cu un soare mare şi călduros care râdea voiniceşte din înaltul cerului înalt şi lipsit de nori. Se aflau amândoi pe malul râului cu lansetele pregătite. Primul care aruncă fu copilul. Din prima lansare luă şi primul peşte. Un biban frumos vărgat. Pescuia cu twistere . Drilul fusese plăcut şi normal ar fi fost ca băiatul să fie bucuros, dar când îl privi bătrânul observă că avea ochii în lacrimi.
    – Hei prieten mic, de ce plângi? Ce s-a întâmplat?
    Şi atunci află bătrânul un lucru pe care micul său tovarăş nu i-l spusese până atunci. Tatăl copilului era bolnav. Avea insuficienţă renală, iar lista de aşteptare pentru un transplant de rinichi era foarte lungă. Timpul trecea iar starea tatălui său se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Dacă nu va apărea un donator compatibil cât mai repede cu putinţă nu se ştie dacă tatăl său va mai trăi mult timp. Încercă să-l consoleze dar nu prea reuşi acest lucru. Zilele au trecut, pescuielile au continuat dar copilul era tot mai trist, tot mai retras.
    Într-una din zile însă acesta veni foarte fericit la pescuit. Era iarnă, se apropiau sărbătorile.
    – Nene, am o veste minunată. S-a găsit un donator. Transplantul se va face în ziua de Ajun a Crăciunului.
    Bătrânul îl asculta încântat. Acea zi se scurse minunat. Copilul era vesel. Peştii trăgeau… ce mai… o zi cu totul deosebită. La plecare bătrânul îi spuse:
    – Crăciunul acesta o să-ţi fac şi eu un cadou! Sper că o să-ţi placă…..
    *
    Holul alb al spitalului părea imens. Copilul păşea emoţionat ţinând-o strâns pe mama sa de mână. Paşii lor răsunau cadenţat pe gresia rece şi proaspăt spălată. Medicii deja intraseră în sala de operaţie. Tatăl său şi donatorul anonim erau şi ei acolo, pregătiţi pentru transplant.
    Operaţia fu destul de lungă dar apoi uşa sălii se deschise şi doctorii ieşiră pe rând.
    – O să fie bine. Operaţia a decurs excelent, iar rinichiul este perfect compatibil, le-a spus medicul sub supravegherea căruia se afla tatăl său. Apoi se adresă copilului:
    – Cineva vrea să te vadă! Vino!
    Pe un pat de spital, abia trezit de sub efectul anesteziei bătrânul său prieten pescar îl privea zâmbind. Aşadar el era donatorul anonim.
    – De când am auzit povestea ta tristă m-am întrebat dacă nu pot să te ajut cumva. Aşa că am venit la clinică şi mi-am făcut testele de compatibilitate. Erau şanse foarte puţine ca să se potrivească dar iată că acest miracol s-a produs. Dumnezeu a ştiut de ce a făcut ca noi doi să ne cunoaştem în acea zi de Sfântul Ştefan. Poate aşa îmi va mai ierta din păcate. Acesta e cadoul de Crăciun pe care ţi l¬-am promis copile drag…
    *
    Şi iarăşi anii s-au scurs…. ca un fum…după cum spunea bătrânul…şi multe suflete au plecat cu dânşii spre vecie, după cum puneau versurile bătrânului ofiţer răpus pe câmpul de luptă. Tatăl copilului s-a însănătoşit, copilul a devenit un pescar foarte priceput iar bătrânul nostru a hotărât că-şi cam încheiase socotelile cu viaţa, aşa că într-una din zile tânărul său tovarăş îl aşteptă degeaba pe malul apei în ziua programată pentru pescuit. Trista ştire o află în ziua următoare de la un vecin al bătrânului care venise special să-i spună ce se întâmplase. Bătrânul îi lăsase şi un bilet. Îl citi cu atenţie:
    „ Dragul meu,
    Atunci când vei citi aceste rânduri eu voi fi plecat să dau socoteală pentru toate câte am făcut pe acest pământ.
    Vreau să-ţi zic că am plecat împăcat de pe această lume. În noaptea de după transplant mi-a apărut în vis soldatul străin despre care ţi-am povestit că m-a atacat şi mi-a spus că mă iartă. Mi-a spus-o în română, cu toate că nici acum nu ştiu exact ce naţie era…. Poate pe lumea cealaltă se vorbeşte doar româneşte… Voi vedea când voi ajunge acolo. Tu ai grijă de tine şi de ai tăi. Nu te opri din pescuit pentru că eşti cu adevărat priceput!!……”
    La mormântul din marginea cimitirului în unele seri vine un tânăr care aprinde lumânări şi rosteşte câte o rugăciune sau recită câteva versuri. Şi doar fotografia de pe crucea rece de marmură mai aminteşte de cel care a fost cândva un copil dornic de învăţătură, un tânăr ostaş curajos, apoi un pescar priceput şi un om cu inimă mare şi bună.
    Şi din ochii tânărului durerea se revarsă sub formă de lacrimi, iar acesta plânge, plânge fără de fereală, aidoma unui copil care a pierdut ceva drag şi la care ţinea foarte mult…..

    „De sub glie veghează străbunii noştri”

Viewing 12 posts - 13 through 24 (of 38 total)
  • You must be logged in to reply to this topic.

Comments are closed.