Recent Replies

Recent Topics

Pescuit la Marea Neagra

Rizeafca

Alosa tanaica – Relict ponto-caspic ca si scrumbia de Dunare, rizeafca este foarte asemanatoare cu aceasta, insa este mai mica. Traieste in mare, apropiindu-se de coaste si de gurile Dunarii pe la mijlocul lui aprilie. Prefera apele mai calde, intre 9-10°C si de aceea patrunde mai tarziu in Dunare, cu aproape doua saptamani in urma scrumbiei si urca pana dincolo de Oltenita.
Are corpul mai inalt si mai comprimat lateral decat celelalte scrumbii. Lungimea obisnuita este de 20 cm, exceptionala de 25 cm si o greutate cuprinsa intre 50-130 g.
Spatele are culoarea cenusiu-verzuie sau albastrie, laturile si abdomenul albe-argintii. Capul este aproape negru.
Reproducerea are loc in mai si prima jumatate a lunii iunie, atat in Dunare cat si in limanurile si baltile ei. Dupa depunera icrelor se intoarce in mare unde se disperseaza spre regiunile sudice si spre larg. Toamna odata cu curentii reci, se apropie din nou de coasta. Unele exemplare raman peste iarna in baltile Dunarii. Puietul coboara in etape catre gurile fluviului unde se aduna in aglomeratii maxime incepand cu luna mai-iulie si pana la sfarsitul lui august.
Hrana rizeafcii depinde de varsta, pana la trei ani consuma larve de insecte (Chironomus) si crustacei marunti. De la trei ani in sus devine rapitor, consumand peste (gingirica, hamsii, guvizi, obleti etc). Creste destul de incet, de abia in al saptelea an de viata ajungand la lungimea si greutatea maxima.
Mai putin gustoasa, cu grasimi intre 3-4%, carnea de rizeafca se consuma sarata.

 

Morunul

Este cel mai mare dintre sturioni si cel mai mare peste din bazinul pontic. Lungimea obisnuita este de 1-3 m cu o greutate de 80-150 kg, dar poate atinge si greutati putin cunoscute la pesti. Antipa citeaza prinderea unui morun in greutate de 882 kg, in anul 1890, la gura bratului Sf. Gheorghe. Tot la gurile Dunarii s-a mai prins si un alt exemplar de 560 kg, care se pastreaza la Muzeul de Istorie Naturala “Gr. Antipa” din Bucuresti. Unii specialisti dau ca exceptionala greutatea de 1200 kg si lungimi cuprinse intre 5-9 m. Astazi exemplarele gigant sunt din ce in ce mai rare.
Morunul poate ajunge la varsta de peste 100 de ani. Un morun pescuit in Marea Azov, care cantarea 640 kg, avea 58 de ani. La varsta de 75 de ani, morunul poate atinge o greutate de 1000 kg. Morunul are corpul masiv, gros, alungit, placat pe partile laterale cu 41-52 de scuturi mici, cu 9-12 scuturi ventrale si 11-14 scuturi dorsale mari, partial ingropate in piele. Capul este relativ mic. Botul, triunghiular si ascutit la varf este turtit de sus in jos. La exemplarele mai batrane devine din ce in ce mai scurt. Gura inferioara, semilunara, cu buza de sus intreaga, iar cea de jos intrerupta la mijloc pe un spatiu mare. Mustatile in numar de 4 depasesc buza superioara si sunt fara franjuri si turtite lateral.
Culoarea variaza dupa mediu, fiind pe spate si lateral cenusiu pana la cenusiu-negricios iar abdomenul de culoare alb-galbui.
Maturitatea sexuala la femele apare la 16-18 ani, cand exemplarele ating aproape 2 m lungime si 80 kg. Masculii in schimb, se maturizeaza la varste mai mici de 12-14 ani, la o lungime de 1,70 m si o greutate de 45-50 kg. Depunerea icrelor (500 mii – 5 mil.) are loc in cursul lunii aprilie in regiunile cu gropi adanci (8-20 m), de pe fundul argilos, nisipos sau cu prundis al fluviilor, unde poposesc morunii in timpul calatoriei lor de reproducere. Locurile de aglomerare a puietului, in primele stadii de dezvoltare, se afla in apropierea gropilor, unde au fost depuse icrele, de unde pornesc apoi catre varsare. Retragerea puietului in mare are loc in perioada iulie-septembrie, cand se aglomereaza la guri, in apa salmastra, unde creste mai multi ani. Pe masura ce inainteaza in varsta, se indeparteaza de tarm inspre larg.
Patrunderea morunilor in Dunare se face de timpuriu. Uneori in iernile blande, apar in fluviu, inca din luna ianuarie, dar de obicei inceputul migratiei are loc, la sfarsitul lunii februarie cand temperatura apei atinge 4-5°C. Maximul migratiei se produce in lunile aprilie-mai. Migratia morunului incepe inaintea celorlalti sturioni.
In migratia de primavara, primele exemplare ce urca impotriva curentului sunt masculii, dupa ei urmeaza la un interval de aproape doua saptamani, femelele cu icrele intr-un stadiu avansat de maturare. Imediat dupa depunerea icrelor, morunii se intorc in mare, unde ierneaza la mari adancimi.
Migratia a doua cea de toamna incepe la sfarsitul lui iulie si atinge un maxim in lunile octombrie si noiembrie, cand exemplarele mai tinere si chiar forme intarziate in maturarea gonadelor sosesc in fluviu si ierneaza in gropile adanci.
In migratia lor de reproducere, morunii, infrunta curentul fluviului pana la Portile de Fier. Patrund de asemenea in Nistru, Bug, Nipru, Rione, iar prin Marea Azov patrund in Don si pe Cuban.
In Marea Neagra morunii traiesc in regiunile adanci, de peste 70 m si chiar peste 100 m. In regiunea Constanta, Agigea, Capul Caliacra si Cavarna morunul este citat la adancimi de 50-90 m, unde ierneaza izolat pana in apropierea perioadei de maturare a gonadelor. Prezenta, in cantitati insemnate, in stomacul morunilor prinsi in mare, a scoicii Modiolula phaseolina, a caror colonii se intind ca un covor la adancimi de 60-70 m, arata cantonarea morunului in aceste regiuni si la asemenea adancime.
Morunul este un peste rapitor care se hraneste cu peste, dar si cu moluste si crustacei.

 

Lavracul

Numit si lup de mare, aceasta specie este raspandita pe coasta europeana a Atlanticului, in Marea Mediterana si Marea Neagra, rar in Marea de Azov. In dreptul litoralului romanesc este semnalat din dreptul lacului Razelm pana aproape de Mangalia.
Are corpul mai mult sau mai putin cilindric, alungit, cu solzii potrivit de mari, aspri (ctenoizi) pe corp si netezi (cicloizi) pe ceafa si obraji. Linia laterala se prelungeste pe coada, unde formeaza trei randuri (ramuri). Gura mare, cu colturile trecand de verticala anterioara a ochilor. Falcile si cerul gurii au dinti “in perie”, iar limba cu dinti foarte fini si desi. Preoperculul zimtat pe marginea posterioara, pe opercul cu doi tepi.
Culoarea generala cenusie-argintie. Pe opercul o pata clara cafenie intunecata. Pectoralele si ventralele albe-galbui, celelalte inotatoare cenusii.
Se reproduce in mai-august, icrele sunt pelagice.
Traieste in mare, de preferinta in zonele indulcite ale marii si in cele stancoase, nu prea departe de tarm, unde se hraneste cu pesti, crustacei si viermi.

 

Strunghilul

Peste adaptat si la apa salmastra a lacurilor litorale. Foarte numeros pe tot litoralul nostru, in special in golfurile adapostite, la adancimi de 10-15 m, cu fundul pietros acoperit de alge. In unele lacuri cu apa salmastra e sedentar.
Dezvoltarea sa obisnuita este de 15-25 cm . Latimea corpului este egala sau putin mai mare decat inaltimea acestuia. Regiunea capului, gatul, burta, bazele inotatoarei pectorale sunt acoperite cu solzi cicloizi. Ramurile radiilor superioare ale pectoralei sunt intotdeauna unite printr-o membrana, varfurile lor iesind in afara.
Culoarea corpului este galben-bruna, cu pete ce se contopesc. In lungul liniei laterale are 5 pete ovale, la baza primei inotatoare dorsale se afla o pata neagra mare. Inotatoarea pectorala are adesea o pata mica inchisa. In perioada inmultirii, masculii sunt complet negri.
Se reproduce in perioada mai-septembrie, depunand icrele succesiv in raport cu temperatura apei.
Se hraneste cu aterine, mici guvizi, crevete, crabi, insecte, moluste.
Carnea e gustoasa, dulce. .Pescuitul sportiv se poate realiza cu undita, lanseta si volta; cand ne aflam pe mal, iar fundul apei din zona este dificil (pietre , vegetatie deasa,etc..) vom folosi doar un singur carlig, dar daca fundul marii este nisipos sau cu pietris, putem folosi doua carlige. Momelile pentru strunghil pot fi: carnea de scoica, garizi, rame de mare , rame rosii de balegar , bucati din organe de vita sau chiar bucati din alti guvizi. Scoica este o delicatesa pentru strunghil, dar are marele neajuns ca se desprinde usor de pe carlig (scoica neagra); garidul (fara cap) este mai rodnic la pescuit, insa nu se gaseste prea usor, iar pentru colectarea sa dintre ierburi trebuie sa avem neaparat un minciog cu fileu des; bucatele din rame nerge sunt foarte rezistente pe carlig si dau rezultate sigure, indeosebi in largul marii unde pestii sunt mai mari, iar hrana este mai putina fata de nevoile de hranire ale pestilor. Intrucat guvizii sunt pesti lacomi, cu gura larga, vom folosi carlige marime nr. 3-1, cu tija lunga, pentru a putea sa le extragem mai usor din gatul pestilor capturati.

 

Scrumbia de Dunare, Alosa Pontica

Numele ei latin este Alosa Pontica sau Alosa Immaculata și, alături de alte surori ale sale, precum Rizeafca (Alosa Caspia Nordmanni) și Scrumbia Albă de mare (Alosa Maeotica), trăiește în zona Mării Negre, a Mării Azov și uneori poate fi găsită și în Marea Marmara. Scrumbiile migrează pentru reproducere în apele dulci ale fluviilor sau în apele salmastre ale lacurilor și lagunelor marine, iar toamna se reîntorc în apele mării. Sunt specii vechi, relicte, din perioada terțiară, ce trăiau chiar în vechea Mare Sarmatică.
Scrumbia de Dunăre și pescuitul ei au reprezentat o importantă sursă de hrană și de dezvoltare economică, însă, la ora actuală, acest pește a ajuns vulnerabil. Existența lui a ajuns să fie amenințată prin poluare, pescuit comercial excesiv și atacul speciilor invazive (în Marea Neagră, Mnemiopsis Leidyi, o meduză originară din apele Atlanticului, atacă puietul, icrele și planctonul, înregistrând un nivel de 400 de exemplare/m3, în condiții optime).
Specia prezintă populații regionale și chiar subspecii.
Astfel putem distinge între:
populația din estul Mării Negre, aflată la est de Peninsula Crimeea și până la coastele Anatoliei, migrează pe Don, Rioni sau Khobi. Din Marea Azov scrumbiile urcau pe Don 900 de km, însă, în prezent, ele urcă doar 290 de km din cauza barajelor construite.
Populația din vestul Mării Negre trăiește de la coastele Bulgariei și până în vestul peninsulei Crimeea. Aceasta migrează în Dunăre (până la km 864, Porțile de Fier), iar în condițiile unor populații abundente ele urcă și pe Nistru, Bug și Nipru (înainte de construirea barajelor de la Porțile de Fier, scrumbiile urcau pe Dunăre până la Budapesta – 1650 de km, iar pe Nipru ajungeau până la Kiev, însă acum pot urca doar 90 de km, de asemenea, din cauza barajelor de pe acest fluviu).
Începând din luna februarie, scrumbiile din vestul Mării Negre se adună în fața gurilor Dunării. Migrația începe în momentul în care temperatura apei este între 3˚C și 7,5˚C, atinge maximum în aprilie și mai când apa ajunge între 9˚C și 17˚C și se termină în iunie-iulie când apa ajunge între 22˚C și 26˚C.
Scrumbiile care migrează în vederea reproducerii au vârste cuprinse între 2 și 7 ani, aproximativ 50% dintre acestea având vârsta de 3 ani. Marea majoritate a scrumbiilor depun icrele în Dunăre între kilometrii 180 și 500. Alevinii eclozați migrează pasiv, în curentul fluviului, spre apele Mării Negre. Aceștia trăiesc în apele de lângă coastele mării, deplasându-se spre larg pe măsură ce cresc.
Din luna august scrumbiile se deplasează spre apele din sudul Mării Negre, Constanța-Mangalia, iar spre toamă târziu le întâlnim în zona Balcic – Varna. Iarna migrează spre larg, la adâncimi de până la 100m.
Antipa identifică patru varietăți ale speciei, de asemenea, recunoscute și de către pescari: Scrumbia de Dunăre cu capul alb și Scrumbia de Dunăre cu capul negru și două specii mai rare, Alosa Pontica Russac și Alosa Pontica Moriac. Dintre cele patru, doar Scrumbia de Dunăre cu capul alb ajunge până la Porțile de Fier II, restul fiind prezente în perioada de reproducere doar în zona Deltei sau exclusiv în apele salmastre ale lacurilor și lagunelor

 

Scrumbia albastra

Scrumbia albastra (Scomber scombrus) este un peste osos rapitor care are corpul hidrodinamic, apare in apele reci de coasta ale Americii de Nord, in Marea Neagra, Marea Mediterana, Marea Irlandei, Marea Nordului si Marea Azov. La noi in tara este prezenta de-a lungul litoralului in lunile de primavara si toamna, cand temperatura apei este de 8-9 grade Celsius.
Exemplarele adulte pot ajunge la lungimea corpului de 60 cm si greutatea de pana la 3,5 kg.
La noi in tara majoritatea exemplarelor au 100-200 g sau pot fi observate si scrumbii albastre de pana la 600 g in cazuri exceptionale. Scrumbia albastra nu prezinta vezica de inot si poate fi observata in apele marilor, la adancimi de pana la 200 m. Are corpul de forma conica si alungita, aplatizat pe partile laterale, capul mare, gura ascutita si ochii bine evidentiati, expresivi, pozitionati pe partile laterale ale capului. Corpul este acoperit cu solzi mici, iar coloritul este in nuante gri-albastrui sau uneori verzui pe partea dorsala, pe zonele laterale in tonuri argintii cu reflexii roz, iar abdomenul complet alb. Capul nu este deloc acoperit cu solzi, iar gura este prevazuta cu dinti mici si limba ascutita. Pe spate are numeroase dungi ondulate, intunecate, chiar negre, care se intind pana pe partile laterale, dar nu depasesc niciodata linia de mijloc. Pe partea superioara a corpului prezinta doua inotatoare dorsale, iar inotatoarea codala este formata din doi lobi simetrici. In zona pedunculului codal in spatele celei de a doua inotatoare dorsala si a celei anale sunt cate cinci aripioare mici stabilizatoare. Aripioarele pectorale si ventrale sunt in pereche, mici, de forma alungita.
In perioada de reproducere – din luna martie si pana in luna iunie – bancuri mari de scrumbii albastre se indreapta spre apele din Marea Nordului si Marea Irlandei, iar primavara fac migratii in apropierea tarmului. Femela depune un numar foarte mare de icre mici de 1,2 mm, sferice, in nuante galbui, uneori poate ajunge sa depuna si 450 000 mii de icre. Dupa eclozarea oualor apar larvele care au deja dinti mici, iar corpul lor poate masura in jur de 0,6 cm. Exemplarele tinere ajung la maturitatea sexuala in momentul in care au lungimea totala de cel putin 25 cm. Hrana lor consta din mici crustacee, plancton, oua, pesti mici (cod, sprot, hering), moluste, viermi si larve de peste. Speranta de viata la scrumbia albastra este de aproximativ 17 ani.
Scrumbia albastra are denumirea stiintifica de Scomber scombrus, face parte din ordinul Perciformes, familia Scombridae si nu este o specie in pericol de disparitie. Acest peste are o mare importanta comerciala, carnea sa rosiatica si aromata este apreciata de intreaga populatie a globului, ea are un continut procentual de 12% grasimi, destul de ridicat. Ca peste alimentar este foarte gustos, oasele se elimina usor, poate fi comercializat sub forma de conserve, inghetat, afumat, prajit, fiert sau grill. De asemenea, scrumbia albastra este folosita ca hrana pentru cresterea unor animale.

 

Stavridul

Stavridul (Trachurus trachurus mediterraneus)
Raspandire:
Traieste in Marea Neagra si Azov si in timpul iernii in Marea Marmara. In Marea Neagra se gaseste rasa “ponticus”.
Descriere:
Corpul stavridului este alungit, acoperit cu solzi mici cicloizi, care se intind si pe cap, si pe opercule. Capul este ascutit, gura mare, terminala, cu numerosi dinti marunti si conici. Ochii pestelui sunt mari, cu o pleoapa adipoasa bine dezvoltata. Pe partea superioara a capului, de la bot si pana la prima aripioara dorsala, se intinde o creasta foarte ingusta. Pedunculul caudal este scurt si gros. Prima dorsala este scurta, cea de-a doua, lunga. Linia laterala are o curbura in dreptul radiei a 2-a sau a 3-a a dorsalei a doua, iar a doua curbura sub radia a 7-a sau a 8-a. Scuturile liniei laterale din partea posterioara a corpului sunt prevazute cu tepi lati, indreptati inapoi. Toti tepii formeaza o carena orizontala zimtata pe mijlocul corpului pestelui, care se intinde de la opercule pana la baza caudalei. La capatul anterior al liniei laterale se desprinde a doua linie, secundara, lipsita de scuturi, care se termina sub prima radie a dorsalei a 2-a.
Dorsala pestelui este cenusiu-verzuie sau albastruie, cu luciu metalic foarte puternic si cu pete mai intunecate, slab conturate. Abdomenul pestelui este argintiu lucios, cu irizatii violacee. Pe coltul superior al fiecarui opercul se vede bine cate o pata neagra, inotatoarele sunt incolore.
Dezvoltare:
In Marea Neagra greutatea medie a stavridului este de 80-120 g, rar atinge 200-500 g.
Biologie:
Stavridul este un peste pelagic, care traieste in bancuri masive. Este un peste migrator, care ierneaza in Marea Marmara si in regiunea Bosforului, aparand in zona litoralului nostru in bancuri mari in aprilie-mai, unde sta pana toamna, cand se retrage in Marea Marmara. De mentionat ca exista si un banc permanent nordic, care vara ajunge si la gurile Dunarii, insa ierneaza linga coastele sudice ale Peninsulei Crimeea. Din apropierea litoralului romanesc, stavridul se retrage spre larg atunci cand apele se racesc datorita curentilor de aer si ca urmare, dispare hrana; apoi apare subit langa litoral, facand migratia inversa dinspre larg inspre coasta. Bancul de stavrizi se mentine in straturile superioare ale apei si nu coboara mai in adanc.
Se reproduce in mare in perioada iunie-august, cu maximum de intensitate in iulie. Stavridul atinge maturitatea sexuala la varsta de 1-2 ani. O femela depune 150000-1000000 boabe de icre cu un diametru de 0,7-1 mm, de asemenea pelagice. Reproducerea are loc la o temperatura a apei de 18-26°C, la 20-80 mile de mal.
Stavridul se hraneste mai ales cu pesti, hamsii, aterine, gingirici, guvizi, barbuni si sprot. Consuma si crustacee marine si in mica masura cu viermi policheti, diatomee si alte alge. Sosirea stavrizilor in zona litoralului nostru este precedata de bancurile de hamsii si aterine, pe care stavrizii le urmaresc de multe ori pana la tarm. In Marea Marmara si in Marea Mediterana, in unele zone bogate in hrana, stavridul atinge si 1 kg greutate.
Pescuitul sportiv:
Stavridul se pescuieste, in principal, prin trei metode: cu taparina la fix, cu taparina lansata si cu pluta.
Pescarul isi poate confectiona singur taparina in felul urmator: 6-10 carlige mici se leaga cu strune (lungi de 4-7 cm si cu o grosime de 0,18 mm) de un nailon de 0,25. Intre strune pe firul de pescuit, se lasa o distanta de 15-20 cm, pentru a nu risca incurcarea cirligelor intre ele. De urechea carligului se leaga cu ata rosie fulgi colorati sau pestriti, putin mai lungi decat carligul, pentru a-l camufla. La capatul firului de pescuit, la o distanta de 20-25 cm de primul carlig, se leaga un plumb de 30-80 g, cilindric in sectiune, ascutit spre capete. Firul de pescuit, la fel de lung ca si varga (3-5 m), se lasa spre fundul apei langa un dig sau mal construit, la o adancime de 7-8 m. Taparina astfel construita trebuie miscata ritmic in sus si in jos, in asa fel ca firul sa fie mereu intins si plumbul sa nu atinga fundul marii, dar si lateral, spre stanga si spre dreapta. De obicei, pe fiecare carlig se agata cate un stavrid. Se ridica atunci taparina usor din apa si se scot pestii din carlig.
Pescuitul stavridului cu taparina lansata se face dupa cum urmeaza: se leaga taparina la capatul unui fir de 0,27-0,35 si cu o miscare pendulata dintr-o lanseta de 3,6-5 m se arunca la o distanta de 40-50 m de mal. Dupa lansare, fara a mai astepta ca plumbul sa atinga fundul apei (pentru a preveni incurcarea sau agatarea), se recupereaza firul cu mana sau cu mulineta. Aceasta metoda se practica atunci cand bancul de pesti se afla la o distanta mai mare de mal.
La pescuitul stavridului cu pluta se foloseste o varga de 4-6 m lungime si nailon de 0,15-0,20. Carligul se alege ceva mai mare decat in cazul taparinei, pe care se pune ca nada o aterina curatata de piele, agatata de carlig prin doua intepaturi. La 30 cm deasupra carligului se leaga un plumb de 6-8 g. Pluta trebuie sa fie mica, sensibila si plasata la 2 m deasupra carligului. La primul semn de muscatura se scoate carligul printr-o miscare fina si lina. Orele de dimineata si de catre apusul soarelui sunt cele mai prielnice, dar in zilele innorate se poate pescui cu succes si in timpul zilei.
Lungimea minima admisa la pescuit: 12 cm

 

Palamida

Denumiri:
Palamida
Latina: Sarda Sarda
Engleza: Atlantic Bonito
Romana: Palamida
Greaca: Palamida
Biologie:
Palamida este raspindita in apele Oceanului Atlantic, in Marea Mediterana, Marea Neagra si Azov. Acest rapitor marin care face migratii in marile unde locuieste are corpul alungit, zvelt la exemplarele tinere si gros-fusiform la exemplarele adulte. Se mai recunoaste dupa botul alungit si ascutit, precum si dupa prezenta a numerosi dinti puternici. Inotatoarea dorsala este dubla, fiind urmata de opt pinule mici iar anala de sapte pinule. Inotatoarea caudala, scobita adinc, are doi lobi lungi. Coloritul palamidei este frumos. In stare vie ea este de un albastru inchis pe spate. Dupa moarte devine neagra pe spate, iar laturile capata o culoare violeta-deschisa sau cenusie. Se mai disting 8-9 linii intunecate, inguste si dispuse oblic. Exemplarele tinere au benzi transversale lungi. Limba si interiorul gurii sunt negre, iar abdomenul argintiu. Palamida este un inotator foarte bun, intrecut numai de chefali. Exemplarele mature masoara 60-65 cm. lungime si cintaresc 4 kg. La fel ca scrumbia albastra, palamida intreprinde migratii de hranire si de reproducere in Marea Neagra. Astfel, o mare parte din cirdurile de palamida vin primavara din Marea Mediterana si Marea Marmara pentru a se hrani si a se reproduce in Marea Neagra. De asemenea, nu este exclus ca o buna parte dintre cirdurile de palamida sa nu se mai reintoarca in Marea Mediterana. Pescuitul palamidei se bazeaza tocmai pe aceste migratii. Reproducerea are loc si in Marea Neagra, ca si in alte mari, in luna iunie. Larvele si puii cresc repede, astfel ca in luna noiembrie din acelasi an, deci la interval de 4-5 luni de la reproducere, ating lungimea de 30-35 cm. si greutatea de 400-450 gr. Rapitor lacom si nesatios, acest peste se hraneste cu sprot, hamsii, stavrizi, scrumbii, puiet de chefal si nu-si cruta nici propria progenitura.
Poate fi intalnit pe langa cardurile de maruntis pe care le urmareste si le decimeaza. Este extrem de lacom si poate inghiti prazi de dimensiuni foarte mari.
Dimensiuni: Poate atinge 90 cm si 11 kg.
Pescuitul:
Se prinde la taparina, voblere sau linguri mari, grele, la trena pe langa bancurile de pesti mici.
La fel de bine poate fi prinsa si cu pesti in montura.

 

Calcanul

Calcanul (Scophthalmus maeoticus)
Raspandire:
Calcanul traieste in Marea Neagra si in Marea Azov. In apele noastre traieste in faciesul de nisip pe toata lungimea litoralului romanesc.
Descriere:
Calcanul are un cap de forma ovala sau mai bine zis romboidala si este foarte lat. Pe corpul pestilor adulti se observa tuberculi (butoni) ososi si solzi rudimentari. Fiecare tubercul are o prelungire sub forma unei tepe subtiri, care poate provoca rani pescarului neatent. Acesti tuberculi sunt numerosi pe partea zenitala (superioara) a corpului, dar cativa sunt dispusi si pe partea nadirala (de jos, spre nisip), insa mai mici. Tuberculii lipsesc la puiet, iar la tineret nu apar inca tepii. Gura este oblica, inferioara, cu dinti asezati pe mai multe randuri, cu buze mici, subtiri, ca niste prelungiri ale pielii. Ochii sunt asezati numai pe partea zenitala a corpului. Dorsala si anala sunt foarte lungi, de la cap si pana la pedunculul caudal. Linia laterala, lunga, prezinta o curbura foarte puternica in dreptul pectoralei.
La exemplarele juvenile, partea zenitala este de culoarea nisipului (cenusie), cu pete albe si negre; adultii an un colorit brun, fara pete. Partea inferioara a pestelui este alba, rareori cu pete negricioase. Aceasta specie are o mare posibilitate de adaptare sub aspectul coloritului la mediul (nisipul) in care traieste.
Dezvoltare:
Lungimea obisnuita este de 60-70 cm, rar 1 m, iar greutatea de 6-7 kg, rar 10 kg. Creste relativ incet : dupa 10 ani atinge lungimea de 55 cm si greutatea de 3,5 kg.
Biologie:
Calcanul ierneaza la o adancime de 60-70 m, in zona faciesului faseolinoid. Primavara, in perioada martie-aprilie, se apropie de zona litoralului, pana la o adancime de 18-30 m, unde pe anumite locuri se aglomereaza in carduri mari. La o temperatura de 13-16°C depune icrele. Atinge maturitatea sexuala la 5-6 ani. Dupa reproducere, pestii se imprastie, nu mai stau in carduri si trec la o nutritie foarte activa. Tineretul se hraneste la inceput cu crabi, moluste, creveti si puiet de peste, dar exemplarele mai in varsta se hranesc aproape exclusiv cu pesti (guvizi, bacaliari, stavrizi, scrumbii albastre etc.).
Pescuitul sportiv:
In perioada reproducerii, cand calcanul se apropie de tarm, se pescuieste de catre unditari din barca cu petactarul. Pe cirligul foarte ascutit se foloseste ca momeala hamsia, care se pune intreaga in undita, cu doua intepaturi. Tinand cont de greutatea mare a pestelui, atat firul, cat si struna trebuie sa fie mai rezistente la rupere. Firul cel mai des intrebuintat este de 0,50-0,60, iar struna de 0,40-0,45. Calcanul inghite momeala in intregime, fara muscatura, si pleaca imediat spre adanc, rareori spre mal. Poate fi scos numai cu minciogul, pestele fiind greu, de multe ori de 5-6 kg, sau si mai mare, ceea ce constituie o performanta si o amintire de neuitat pentru unditarii care vin la mare din interiorul tarii.
Calcanul se mai prinde de catre localnici si la “picior”. In perioada reproducerii, uneori catre seara calcanul se apropie de mal si sta pe nisip la o adancime foarte mica, cateodata la numai cateva zeci de centimetri. Alteori se ingroapa partial in nisip, dar pescarul experimentat il descopera usor, pune piciorul pe el si il scoate apoi cu mina din mare.
In zona litoralului nostru mai traieste, intr-un numar mai redus, calcanul mic (Scopkthalmus rhombus). La unditele pescarilor amatori cade mai rar; se prinde mai mult la pescuitul industrial.
Lungimea minima admisa la pescuit: 40 cm.

 

Chefalul

Chefalul – denumire generica pentru o specie cu mai multe subspecii- este un peste marin raspandit pe tot globul, in jurul tarmurilor din zona temperat- continentala si temperat- oceanic. Aici formeaza adevarate colonii in perpetua cautare a hranei. Din familia Mugilidae care traieste in Marea Neagra fac parte: Labanul (Mugil cephalus), singhilul (Mugil auratus), ostreinosul (Mugilsaliens) si platarinul (Mugil ramada). Unii autori adauga acestor subspecii chefalul ( Cephalus Cephalus). De cativa ani a aparut “chefalul rosu” venit din nordul Marii Negre- Ucraina- peste cu talie foarte mare care ajunge la 12- 14 kilograme si care are carnea roz pal.
Excluzand “chefalul rosu” care ajunge la greutatile de mai sus si la lungimi de peste 1 metru, cel mai mare chefal este labanul care poate ajunge in mod exceptional la lungimea de 60-70 centimetri si greutatea de 3-4 kilograme. Singhilul, al doilea chefal ca marime- si cel mai prezent la undite- poate ajunge la lungimea de 40- 50 centrimetri si greutatea de 0, 7- 1,2 kilograme.
Pescuitul chefalului se poate face in doua moduri: La pluta sau la fund cu plumb greu.

 

Randunica de mare, Barbunul si Cambula

Randunica de mare
În rândul pestilor marini care prezintã o seamã de curiozitãti, atât ca înfãtisare, cât si ca obiceiuri, intrã si rândunica de mare. Ea ajunge pânã la lungimea de 66 cm si greutatea de 3 kg. Are capul mare, ochii mari si bulbucati, iar corpul este butucãnos în partea anterioarã si subtire spre coadã. Înotãtoarea pectoralã are cele trei radii ventrale libere, asemenea unor gheare îndoite, care îi permit sã se târascã pe fundul apei. Din aceastã cauzã înotãtoarele pectorale par niste aripi de rândunicã, de unde i se trage si numele. Corpul, acoperit cu solzi mici, este îmbrãcat în culori frumoase: spatele brun-gãlbui, laturile rosii-brune sau verzui, iar abdomenul alb-gãlbui. Rândunica de mare are aripioarele viu colorate cu diferite nuante: dorsala este rosie-brunã sau rozã, pectorala violetã cu pete roscate la exterior si verzui sau albastre în interior, iar ventrala si anala sunt de un roz-deschis. Coloritul viu si atrãgãtor situeazã rândunica de mare în rândul celor mai frumosi pesti din Marea Neagrã. Are o carne foarte gustoasã .

Barbunul
Este un peste cu o largã rãspândire, întâlnindu-se în apele Mãrii Negre, Mãrii Mediterane si Oceanului Atlantic. Peste de fund, el este caracterizat printr-un corp berbecat si prin prezenta sub falca inferioarã a douã mustãti lungi. Înotãtoatea dorsalã este dublã, între cele douã pãrti ale ei existând o oarecare distantã. Corpul si capul sunt acoperiti de solzi mari, care se desprind foarte usor. Culoarea generalã a corpului este rosie, înotãtoarele sunt galbene, iar laturile corpului si ale abdomenului sunt albe-argintii cu pete rosii. Lungimea corpului atinge 10-15 cm. Ducându-si viata pe fundul mãrilor, barbunul se hrãneste cu vietuitoare bentonice si detritus vegetal. Desi pestii bentonici trãiesc solitari, adunându-se în cârduri numai în timpul reproducerii, barbunul trãieste toatã viata în cârduri mici, explorând fundurile bogate în hrana. Cu toate ca au corpul mic, barbunii sunt mult apreciati pentru carnea lor foarte gustoasã.

Cambula
Rãspândita în mãrile Neagrã, Azov si Marmara, cambula îsi gaseste bun salas în lacurile Razelm si Sinoe. Spre deosebire de calcan, nu are corpul rotund, ci rombic, alungit, acoperit cu solzi mici, neimbricati. La bazã aripioarelor analã si dorsalã, cât si de-a lungul liniei laterale, se gasesc niste butoni ososi. Prezenta butonilor dovedeste cã ceea ce vedem deasupra nu este spatele, ci una dintre laturile corpului. Cambula nu creste mai mult de 45 cm, lungimea obisnuita fiind de 20-30 cm, iar greutatea de 100-300 g. Trãieste pe fundurile nisipoase, de unde îsi aduna hrana, pesti, viermi, moluste, crustacee. Inainte de maturitatea sexuala, puii de cambula îsi duc viata în apele dulci, iar pentru reproducere (care are loc în ianuarie-martie, când temperatura apei depãseste 2-3° C) migreazã în mare. Temperatura joasã la care are loc reproducerea ne indica originea nordica a acestui peste. Femelele depun 1 – 2 mil. de icre mici, migrând spre maluri si chiar în zonele cu apa salmastra.

 

Scorpia de mare

Scorpia de mare sau porcul de mare (Scorpaena scrofa) este un pește care trăiește în regiunile cu fund stâncos sau coraligen ale Oceanului Atlantic, Mării Mediterane și Mării Negre.
Măsoară 15-20 cm, foarte rar 30 cm. Capul este acoperit cu plăcuțe osoase iar în dreptul ochilor este apărat de tentacule. Corpul are o culoare cafenie, cu puncte negre și are un aspect gheboșat. Înotătoarele scorpiei de mare au țepi veninoși, veninul secretat, asemănător cu al dragonului de mare, putând produce șoc anafilactic.
Scorpia de mare are capacitatea de a-și schimba culoarea corpului (mimetism), pentru a se adapta mediului înconjurător.

 

Dragonul de mare

Dragonul de mare, dracul de mare (Trachinus draco), numit și “peștele dragon” sau “vipera-de-mare”, este un pește din familia Trachinidae care trăiește pe fundul nisipos al mării, până la adâncimea de 150 m, dar și în apropierea țărmului.
Are corpul acoperit de țepi pe partea dorsală și în jurul urechilor, capul umflat, botul scurt, ochii bulbucați și mari. Culoarea corpului este cenușiu-roșiatică, cu umbre galbene și albastre pe laturi, iar burta este albă. Prima înotătoare dorsală este formată din țepi veninoși. Nu are o lungime mai mare de 30-40 cm.
Pescarii îl prind de multe ori accidental, cu momelile folosite la guvide. Dragonul de mare seamănă cu guvidele atât la aspect, cât și la mărime, având un aspect inofensiv și poate fi confundat ușor cu un guvide.
Înțepătura lui este extrem de dureroasă și de periculoasă, veninul secretat de pește fiind foarte puternic. Dacă o persoană este înțepată, ea poate face șoc anafilactic și, în unele cazuri mai grave, asociat cu alte boli, aceasta poate chiar deceda.
Dragonul de mare poate ajunge și în zonele de mică adâncime din zona litorală atunci când este în căutare de hrană. Poate fi întâlnit în Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Azov, precum și în apele țărmurilor europene ale Oceanului Atlantic.

 

Rechinul de Marea Neagra

Squalus acanthias este singurul rechin din Marea Neagra si este cunoscut si sub numele de “caine de mare”. Surprinzator, nu marele rechin alb este cel mai studiat rechin din lume de catre cercetatori, ci Acanthias pentru ca este o specie de rechin foarte raspandita si o gasim in cele mai multe parti ale lumii. Intotdeauna avem impresia ca rechinii nu se tem de nimic, ca au un spirit lipsit de orice frica. Squalus acanthias este cel mai sperios rechin dintre toate speciile. Este greu de observat in natura pentru ca fuge de indata ce simte ceva strain. Este un rechin mic in comparatie cu alte genuri, cu o lungime de pana la 170cm, un colorit al corpului de cenusiu-albastru, cu partea inferioara alb-galbuie si cu pete razlete alb-albastre. Insa pielea lor neteda poate sa aiba si culoarea neagra sau maro. Are capul plat, cu ochi mari,un bot scurt si dinti ascutiti asezati in mai multe randuri. Caracteristica de reprezentare este data de cele doua inotatoare dorsale care sunt precedate de un spin foarte ascutit (glandele aflate la baza secreta o otrava usoara atunci cand este folosit in scop de aparare) si de lipsa aripioarei anale. Este un rechin solitar care doar in perioada de reproducere isi face loc intr-un grup compact de cativa indivizi. Se mai cunoaste si faptul ca in afara de migratia lui sezoniera mai executa deplasari lungi in cautare de hrana pentru ca este un rechin vorace peste masura. Cainele de mare e omnivor, dar cu un accent pus indeosebi pe moluste, crustacee, nevertebrate, scumbii, barbuni, stavrizi, calamar, guvizi, pesti mai mici si caracatite. Reproducerea este vivipara, cu perioada de imperechere in lunile de iarna si cu cea mai lunga perioada de gestatie intalnita la vertebrate-22/24luni. Pescuitul rechinului:
Cainele de mare este un peste foarte sperios si se indeparteaza imediat la apropierea unei barci cu motor. Rar se prinde la trena, cu naluci de adancime. Poate fi prins la fix, din barca ancorata sau de pe mal din zone linistite, cu adancimi mari in apropierea malului.
Momeala preferata este scrumbia albastra sau caracatitele mici. Pescuitul lui incepe in luna iulie si se termina in luna octombrie.

 

Lufarul

“Popular i se mai spune cenacop, denumirea provenind din limba greaca si fiind atribuita exemplarelor de mici dimensiuni (puii sub 20-25 cm lungime).
Raspandire: Lufarul este una dintre speciile de pesti cu o arie larga de raspandire traind in aproape toate marile si oceanele din zona calda si temperata, lipsind doar in estul Oceanului Pacific. La noi poate fi intalnit din primavara pana toamna tarziu de-a lungul intregului litoral.
Descriere: Privit din lateral, corpul lufarului denota robustete si agilitate la inot, fiind mult alungit, comprimat lateral si nu prea inalt. Capul este mare, comprimat lateral asemeni restului corpului. Ochii mari sunt dispusi pe partile laterale ale capului in treimea superioara. Marginea preopercularului este zimtata si destul de ascutita. Gura oblica, dispusa terminal in varful botului, nu este prea mare dar are o deschidere larga. Falcile, puternice si bine evidentiate, sunt prevazute cu numerosi dinti proeminenti, foarte ascutiti, comprimati pe falci, dispusi pe un singur rand, distantati. ATENTIE!!! Datorita acestor dinti va recomand sa aveti foarte mare grija la manevrarea pestelui deoarece este capabil sa muste chiar scos din apa (multi pescari, mai ales dintre cei mai in varsta, au si acum urmele muscaturilor lufarilor, fapt confirmat de altfel si in literatura de specialitate). Pedunculul caudal este scurt, nu foarte gros si oval in sectiune, reprezinta locul ideal de unde poate fi tinut cu mana fara probleme. Inotatoarea caudala, relativ mica in comparatie cu restul corpului, are doi lobi bine evidentiati. Are doua inotatoare dorsale, prima, mai scurta, fiind formata doar din radii tari (tepi, spini) unite printr-o membrana, cea de a doua, mai lunga, avand doar o radie tare (prima) si restul moi, unite de asemeni printr-o membrana. Ca forma, anala este foarte asemanatoare cu a doua dorsala, aproximativ egala in lungime, avand 3 radii tari si restul moi. Este pozitionata simetric cu cea de-a doua dorsala si se termina la inceputul pedunculului caudal. Inotatoarele pectorale (ca si cele ventrale) sunt potrivite ca marime, asezate mult inapoia operculelor, aproximativ la o treime de varful botului. Linia laterala, destul de bine evidentiata, incepe de la marginea operculelor in partea superioara a corpului si se continua pana la caudala. Corpul este acoperit aproape in totalitate cu solzi relativ mici, prezenti si pe opercule dar absenti in zona botului. Din punct de vedere al coloritului, corpul este verzui inchis-masliniu pe spinare si argintiu cu reflexe metalice albastrui pe laterale (datorita acestor reflexe denumirea sub care este cel mai cunoscut in intreaga lume este „bluefish“). Burta este de asemeni argintie, doar partea inferioara a capului fiind mai albicioasa. Inotatoarele sunt cenusii. Ca dimensiuni este unul dintre pestii rapitori de talie mare, obisnuit avand 30-40 cm lungime si o greutate de 1-3 kg. Exceptional insa poate ajunge la 1 m si 12-14 kg greutate. In alte zone, ca o raritate, poate chiar depasi 1,20 m lungime si 15-20 kg (in literatura de specialitate, cel mai mare lufar inregistrat a avut 18,2 kg si 1,31 m lungime).
Biologie: Peste pelagic, migrator, rapitor prin excelenta, lufarul este considerat de multi drept cel mai feroce dintre toti pestii marini, depasind din acest punct de vedere chiar si rechinii si baracudele. Traieste in bancuri cu atat mai numeroase cu cat are o talie mai redusa. Intreprinde migratii ample, atat sezoniere (in sezonul cald se indreapta catre apele mai reci din zonele temperate, iar in cel rece migreaza in sens invers), cat si zilnice, pe verticala (ziua il gasim in straturile superficiale sau chiar la suprafata apei pentru ca noaptea sa coboare in adancime). Se apropie de litoralul romanesc o data cu bancurile de stavrizi si chefali prin luna mai, daca apa are o temperatura de 15-16ï‚°C, venind dinspre Marea Mediterana si Marea Marmara, traversand stramtorile Dardanele si Bosfor. Sta in preajma tarmului pana spre toamna cand incepe migratia in sens invers. Este sensibil la variatiile de salinitate si la schimbarile bruste de temperatura, la orice scadere accentuata a temperaturii apei retragandu-se de urgenta catre larg, in straturile mai profunde ale apei. Este un peste foarte dinamic aflat in permanenta miscare in urmarirea bancurilor de pesti-prada pe care-i vaneaza fara incetare, facand adevarate ravagii in randul lor. Actioneaza in haita, atacand intregul banc, fie pentru a se hrani, fie doar pentru a-l imprastia. Se hraneste aproape continuu fiind de o lacomie iesita din comun. Inghite absolut tot ce prinde, de multe ori peste puterile lui, vomita, dupa care reia macelul. In stadii juvenile hrana preferata o constituie PMM-ul (pestele marin marunt – aterine, hamsii, sprot s.a.) si puietul altor specii, iar ca adulti prefera stavrizii, scrumbiile si chefalii. Asemeni baracudelor, nu se sfiesc sa-si atace proprii semeni aflati la ananghie. Locurile unde se hranesc lufarii sunt lesne de observat deoarece in zona respectiva se strang o multime de pescarusi pentru a aduna resturile de la ospat (popular aceste locuri sunt cunoscute sub numele de „ghiurumuri“ sau „giurumuri“). La noi se reproduce in perioada iunie-iulie, uneori chiar si in august, depunand icrele liber in masa apei (icre pelagice), departe in larg. Din fericire este un peste destul de prolific, aceasta caracteristica suplinind astfel, intr-o oarecare masura, pescuitul abuziv. PESCUIT SPORTIV Celor care sunt obisnuiti cu pescuitul cu momeli artificiale al pestilor de apa dulce (stiuca, salau, biban, avat, somn, pastrav, clean s.a.), dar care inca nu au pescuit la lufar si doresc sa o faca trebuie sa le spun ca vor avea parte de o experienta total diferita de cea cu care sunt obisnuiti. Datorita tenacitatii, vigorii deosebite, puterii extraordinare si a felului de a lupta, satisfactia capturarii unui lufar, mai ales daca are o greutate de peste 1-2 kg, este incomparabila. Trasatura unui avat de cateva kg (recunoscut si apreciat tocmai pentru acest lucru) pare o biata ciupitura in comparatie cu trasatura unui lufar de ½ kg, trasatura incredibil de puternica, zmucind pur si simplu lanseta din mana. Ceea ce urmeaza dupa trasatura, daca veti reusi sa intepati pestele (spun asta deoarece sunt nenumarate cazurile in care ancorele sunt zdrobite sub forta falcilor facand practic imposibila inteparea), face deliciul pescuitului si este aproape de neimaginat: scuturaturi violente din cap, salturi spectaculoase in afara apei, demaraje in tromba spre larg urmate de intoarceri in viteza catre mal, schimbari bruste de directie, rasuciri, plonjari in adanc etc. Ca sa nu mai vorbesc de reactia mai mult decat brutala atunci cand simte malul sau apropierea barcii …Pescuitul sportiv/recreativ se poate practica atat de pe de pe mal (diguri), cat si din barca (preponderent). Rezultate se pot obtine in tot timpul zilei dar perioadele cele mai indicate sunt dimineata devreme si seara inainte de asfintit. Ca ustensile, avand in vedere specificul acestui gen de pescuit, aveti nevoie de un echipament puternic, de foarte buna calitate. Lanseta, nu foarte lunga, de 3-4 m, trebuie sa aiba o putere de aruncare de minimum 80-100 g si actiune rapida pentru a putea intepa mai ales daca atacul survine la o distanta ceva mai mare. Cat priveste mulineta, avand in vedere ca va duce greul in timpul luptei cu pestele (si nu orice peste…), ar trebui sa aiba corpul metalic, angrenaj foarte puternic si rezistent, tamburul mare pentru a stoca o cantitate mare de fir si sa fie cat mai rapida deoarece lingura trebuie recuperata cu viteza mare. Cu alte cuvinte, mulineta ideala face parte din categoria mulinetelor cu tambur fix pentru „Big Game“. Ca alternativa aveti mulinetele cu tambur rotativ (multiplicatoarele) din categoria „baitcasting“. Firul de pe mulineta poate fi unul de foarte buna calitate cu diametrul de 0,30 mm sau, daca este mai slab calitativ, chiar de 0,35 mm. Chiar daca si un fir mai subtire ar putea rezista, nu vi-l recomand deoarece veti avea probleme la intepare datorita elasticitatii sale. De asemeni nu va recomand sa folositi firele multifilare (textile) deoarece, avand in vedere greutatea foarte mare a lingurilor folosite, exista in permanenta riscul de a rupe lanseta la lansare (cand se incurca firul pe varf, pe vreun inel sau in jurul tamburului sau la o declansare involuntara a pick-up-ului). Atasati la capatul firului principal un „bici“ (leader, inaintas) cu lungimea de 10-15 m dintr-un fir cu diametrul de 0,40-0,45 mm (chiar 0,50 mm) care va va ajuta mult la scoaterea pestelui si la apropierea acestuia de dig. Pescuitul propriu-zis consta in lansarea artificialei (lingura oscilanta, taparina sau wobler) la o distanta cat mai mare urmata de o scurta pauza (necesara pentru a-i da timp sa se scufunde la adancimea dorita) si continuata apoi cu recuperarea rapida – cu varful lansetei coborat cat mai aproape de suprafata apei –, in linie dreapta sau eventual cu schimbari de directie executate din varful lansetei. Simplu, nu-i asa? Eu spun ca da. Stiu ca la inceput va va fi greu avand de executat, intr-o singura partida de pescuit, zeci sau poate chiar sute de lansari la distante mari, urmate aproape imediat de recuperari facute intr-un ritm infernal cu un echipament greu. Daca simtiti ca va dor mainile, va lasa puterile sau v-ati enervat, luati mai bine pauze mai dese (pret de o tigara pentru fumatori), dupa fiecare serie de 5-10 lansari-recuperari, pentru a va odihni si calma si in felul acesta veti evita ca placerea sa se transforme in chin sau, mai rau, sa devina frustrare. Nu va ganditi nici o clipa sa abandonati, ganditi-va doar la satisfactiile pe care le veti avea la inteparea si lupta cu primul lufar. Sau cu al doilea, sau cu al treilea… Si daca gandul de a va lasa pagubas tot nu va da pace, lasati lanseta deoparte si meditati putin la cat sunteti de norocos pentru ca aveti sansa sa petreceti timpul liber pe malul marii, in bataia brizei, respirand aerul tare si sarat, ascultand vuietul prelung al valurilor si tipetele ascutite ale pescarusilor, admirand rasaritul sau apusul soarelui… Si sigur va veti razgandi!”

 

Zarganul

“Belone belone
Raspandire: Zarganul traieste peste tot in Marea Neagra si in Marea Azov.
In Romania se gaseste pe tot litoralul marin si in lacul Sinoe.
Descriere: Corpul pestelui este aproape cilindric, serpentiform, acoperit cu solzi mici, caduci, inotatoarea dorsala, cele ventrale si anala se afla in partea terminala a corpului. Botul este foarte lung, cu falca de jos mai lunga decat cea de sus, cu varful cartilaginos, fara dinti. Deci gura este superioara. Falca de sus este prevazuta cu dinti puternici. Linia laterala este completa, cu o curbura in dreptul analei.
Dorsala zarganului este albastruie sau verde, cu puternice reflexe metalice, iar pe mijlocul spatelui are o dunga intunecata, dublata pe ambele parti de cate o linie foarte subtire neagra. Pe laturile corpului se afla cate o dunga lata intunecata, cu reflexe metalice. Laturile si abdomenul sunt argintii, inotatoarea dorsala si caudala palid-cenusii, restul inotatoarelor fiind incolore. Oasele si in special sira spinarii sunt de culoare verde.
Dezvoltare: Lungimea obisnuita este de 50-60 cm, dar rar atinge si 1 m. Greutatea cea mai frecventa este de 35-60 g, dar poate ajunge cu totul exceptional si la 800 g.
Biologie: Zarganul este un peste care traieste in largul marii, in zona pelagica, si datorita formei sale este un bun inotator. Sare uneori afara din apa in urmarirea pestelui prada. Ziua sta mai mult in zonele mai adinci, in schimb noaptea se gasaste in straturile superioare ale marii. Nu migreaza nici in si nici din alte mari. Uneori intra in lacul Sinoe, cand acesta are salinitatea crescuta. Atinge maturitatea sexuala la 4-5 ani, mai rar masculii la 3-4 ani, avand longevitatea de 18 ani.
Se reproduce in perioada mai-septembrie, depunand in total 1000-35000 boabe de icre, in mai multe portii, pe vegetatia submarina care se afla la adancimea de 10-18 m. Diametrul icrelor este de 2,8-3,5 mm.
In stadiul de adult se hraneste cu pesti si in special cu hamsii, hrana preferata. Se mai hraneste si cu crustacee marine si cu alte nevertebrate. La randul sau, zarganul constituie hrana delfinilor si a altor pesti rapitori de talie mai mare.
Are o carne gustoasa si apreciata.
Timpul cel mai potrivit pentru pescuitul zarganului este vara, intre orele 4 si 8 dimineata. Toamna si iarna, orele 6-10 sunt cele mai propice pentru pescuitul acestei specii.
Legea nu prevede limita minima admisa la pescuit.”

 

Pisica de mare

Trãieste în apele tuturor mãrilor si oceanelor. Spre deosebire de vulpea de mare, are o formã rombica, cu linii mai putin conturate. De asemenea, coada este prevãzutã în prima ei jumãtate cu 1-2 tepi veninosi. Ca lungime are, obisnuit, 60-70 cm, putând atinge chiar 2 m si greutatea de 6-16 kg. Pielea, lipsita de solzi, este neteda, de culoare cenusie-neagra sau verzuie-maslinie pe spate, iar pe burta albicioasã. La tãrmul mãrii noastre pescarii o întâlnesc adesea atunci când apa începe sã se încalzeasca. Felul de viatã al acestui peste seamãnã cu cel al vulpii de mare. Hrana lui o formeazã pestii, molustele si crustaceele. Este o specie ovoviviparã. In uterul pisicii se dezvoltã, în mod obisnuit, pânã la cinci oua, din care se nasc pui ce mãsoarã în primele stadii 30-50 cm lungime.

Leave a Reply